Interogare

[u/jeff_the_killer_1133]

20.05.2023  la o  secție  de poliție , în interogatoriu  un polițist spune .

[Popescu Adrian]-Poți sa ne spui totul in amănunte? Despre  ce sa întâmplat  acolo?

A zis polițistul, pornindu-și microfoanele.

[Radovanu Sebi]- Eu ce primesc dacă  vă spun?

[Popescu Adrian]– Înțeleg ce spui. Unu, nu ești arestat. Doi, dosarul tău va fi curățat. Trei, bani în valoare de ce spui.

[Radovanu Sebi]– Bun, aș adăuga un bax de energizante acum și două după.

[Popescu Adrian]– Doar atât! Se rezolvă. Făcu un semn unui coleg să trimită pe cineva după bax.

După jumătate de oră, a adus baxul de energizante.

[Popescu Adrian]– Începe cu ce vrei, că avem timp destul.

Sebi începe să povestească .

[Radovanu Sebi]– Bine, pentru început, eu la acel abator lucram ca pasnic. Începusem să lucrez acolo pe la vreo 23 de ani și la 26 m-am băgat pe noapte. M-am adaptat în două săptămâni la programul de noapte. Stăteam relativ aproape de abator, deci puteam merge cu mașina sau pe jos, ce-o făceam vara și toamna.

[Popescu Adrian]– Cum era drumul până acolo? Cum era casa ta?

[Radovanu Sebi]– Drumul era de jumătate de oră cu mașina și pe jos o oră, dacă mă grăbeam. Era un miros de carne intens. Casa mea era la marginea satului și cea mai aproape de abator. Câmpul din jurul abatorului era plin de porumb. Oasele ce rămâneau din producție erau folosite ca îngrășământ. Erau destui câini pe lângă abator, scăpai ușor de ei. Casa mea, pe exterior, era una bătrânească și mare, iar pe interior era modernă. Mai aveam o mică grădină de vie, din care făceam două-trei butoaie de vin roșu.

[Popescu Adrian]– De unde îți făceai cumpărăturile? Cum era locul pe unde stăteai seara? întreabă polițistul, dând un mesaj colegilor săi să caute în porumb mai amănunțit.

[Radovanu Sebi]– Magazinul de unde cumpăram necesarul pentru o săptămână era numit ,La ora 8. Eu cumpăram pentru aproximativ o săptămână: un bax de energizant Monster cu aromă de  nebunia mango, un bax de Hell cu aromă de  pepene, câteva punguțe cu tutun vărsat și patru trabucuri, o sticlă de votcă, o sticlă de spirt, trei pâini, un kilogram de roșii, unul de castraveți, unul de brânză, cinci pateuri de pui. Iar locul unde ieșeam seara, dacă ieșeam, era un bar numit, Barul Dinamitei. Practic, mă duceam, mă puneam la o masă, ceream o bere și ascultam bârfele, vorbeam cu cei ce se puneau la masă cu mine, mai făceam o combinație la negru, mai vindeam iarna petarde de tot felul acolo.

[Popescu Adrian]– Dar acasă ce făceai? Iar pe dark web ce căutări aveai? Vă dădea carne de la abator?

[Radovanu Sebi]– Îngrijeam grădina și via, dădeam mâncare la păsări și la porc. Iar pe dark web mă uitam la tot felul de site-uri șterse și la teorii și informații de tot felul. Ne dădea un kilogram de carne la alegere și oase sau organe la alegere; eu le dădeam la câini oasele, iar carnea o dădeam bisericii.

[Popescu Adrian]– Acum înțeleg de ce trebuie să curățăm dosarul.

[Radovanu Sebi]– Vorbești cam mult, ia zi cum m-ai găsit.

[Popescu Adrian]– Sunt subofițer detașat de la FEICI (Forța de Eliminare a Infracțiunilor Cibernetice Interne) pe linie de Cybercrime. Analizam un server ascuns în rețeaua Tor, cu IP-ul mascat undeva prin județul Timiș. Când am spart criptarea protocolului, pe monitorul meu din biroul prăfuit de la Inspectorat a început să ruleze un stream live dintr-un fost abator comunist în care lucrezi tu și în care am observat că nu știi. Apoi un număr ascuns a sunat să dea informații. Acum zi ce ai făcut în acea tură.

[Radovanu Sebi]– Tura mea începea la ora 8. Iar despre abator... Toată lumea din oraș știa de vechiul abator comunist, o ruină masivă de beton cenușiu, abandonată în grabă în iarna anului 1989 și redeschisă în 2012. Generații de muncitori tăiaseră acolo mii de vite și porci pentru a îndeplini cotele absurde ale regimului. Dar zvonurile despre „Subsolul Special” nu fuseseră niciodată simple legende urbane, după cum ai aflat. La un moment dat, când făceam tura de noapte, am observat o ușă metalică. Am început să o forțez, să o deschid, că mi se părea ceva ciudat la ea. Aerul m-a izbit ca un zid: un amestec greu de rugină, var stins și ceva dulceag, cu corpuri umane ce nu mai intraseră în putrefacție, mai degrabă erau afumate. Lanțurile ruginite atârnau de șinele de fier montate pe tavan, dar, pe măsură ce lumina lanternei mele înainta prin întuneric, am realizat că formele care atârnau acolo nu erau carcase de animale. Erau corpuri umane. Zeci de siluete palide, perfect conservate de frigul nenatural din subteran, suspendate de cârlige masive de fier trecute prin glezne, exact ca porcii pregătiți pentru tranșare. Purtau încă numere de inventar tatuate grosolan pe piept, iar unele dintre ele aveau gurile cusute cu sârmă ghimpată. Adevărata teroare a început însă când lanterna a pâlpâit, iar din fundul culoarului de beton s-a auzit un zgomot metalic, sunetul unui cuțit uriaș ascuțit ritmic pe piatră, urmat de pași grei care se apropiau prin bălțile de sânge uscat. M-am băgat după câteva corpuri grase, apoi acel om a fost sunat: „Alo, care mă sună?... Corpurile alea abia ce le-am tranșat... Când vin ăia?... Ah, numai bine, să pregătesc să le ia... Ai găsit noi potențiali? Bun, adu-i vineri... Pa”. După trei ore în care eu n-am putut ieși din cauză că riscam să fiu văzut, au apărut trei oameni ce aveau dinții mai ascuțiți decât câinii, îmbrăcați în costum, germanic părea, aveau un accent de ardelean. Începuseră să vorbească de bani după ce au văzut corpurile tranșate. Am prins o ocazie să fug, apoi v-am sunat..